Sindromul Peter Pan

Departe, departe de realitate…mi-am lăsat fereastra deschisă pentru tine, te rog, vino, salvează-mă!...

Doar un copil …așa cred mulți! Un suflet pur și simplu, inocent, cu un ochi care plânge, cu unul care râde, cu unul vede universul, cu altul oamenii…se întrebă, apoi, de ce cresc? De ce oamenii nu pot rămâne copii? Ei cresc, se maturizează, își fac familii și trăiesc fericiți…dar ce se întâmplă cu cei care nu reușesc?! Unde ajung? Ce se întâmplă cu cei care nu reușesc să se maturizeze? Un mic suflet plăpând într-un corp care nu-l definește!

Lucrurile se schimbă, lumea evoluează, în schimb grijile, fricile mele tot aici rămân, sperând ca această lumea să fie perfectă în sine, sperând ca toate slăbiciunile mele să fie îngropate pe vecie, într-un vis care mu poate deveni real-am crescut o floare care nu poate înflori.

Unii spun că-i o prostie, alții că-i mai mult o nebunie, restul spun că-i doar pură euforie…uncopil căruia i s-au frânt aripile va mai putea zbura vreodată? Un om deja trecut prin viață se va mai uita înapoi la ce a fost? După ce trec toate, copilăria, opamenii, viața…ce se va întâmpla cu fluturii?

În mijlocul nopții aud un șoptit de glas de copil:„ vino cu mine acolo unde visele se nasc, unde timpul nu e planificat!…doar gândește-te la amintiri plăcute! Vei vedea cum sufletul tău va zbura și el va zbura spre Țara de Nicăieri!”

Cred că, atunci când suntem mari, sprerăm ca prietenii să fie mereu cu noi. Ne dorim atât de tare acest lucru, încât halucinăm într-un univers ireal, doar din dorința de a nu fi singuri…

Dacă aș fi întrebată vreodată ce mă sperie cel mai mult, aș spune că oamenii…de ce?...deoarece își sacrifică sănătatea pentru avere, apoi, averea pentru a-și recupera sănătatea, ard de nerăbdare să crească mai repede și uită să fie copii. Ei nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul, trăiesc ca și cum nu vor muri niciodată, iar apoi, mor fără ca să fi trăit vreodată cu adevărat!

E obositor să fii mare, fără să neg că e la fel și atunci când ești copil! Ce oare e diferit? Dacă ești mic te ceartî că nu le-ai fost altora pe plac, iar când ești mare poți fi concediat că nu i-ai mulțumit pe ceilalți!  

Mi-am auzit numele  deseori asociat cu Peter Pan de nenumărate ori…dar ce-i rău în asta? E speranță, e imaginație…înțelegeam mult mai bine aceste lucruri când eram mică…căci ele mă păcăleau ușor, intram în lumea lor, prinsă într-o transă perpetuă…pe măsură ce luam contact cu realitatea, cu lumea aflată în afara aurei mele, încetam să mai visez, să mai cred în zâne, oare mai existam atunci? mai exist acum!?

„ O minte puternică poate înfrunta minciunile și prejudecățile fără să se piardă. O inimă puternică poate învinge otrava urii fără să se rănească…De la începutul lumii întunericul e tot mai aproape…n-am putut,noi, oamenii, împiedica asta…dar să mai știi că el cedează întotdeauna în fața luminii pure! Așteaptă! Nu crește!…” cele din urmă cuvinte ale lui înainte să se strecoare înapoi afară pe geamul ferestrei mele, dispărând în ceața groasă. De atunci nu l-am mai văzut! Trăiesc cu teama de a mă fi maturizat,  de a nu-l revedea niciodată, de a nu mai avea nevoie de el. Nu e om, nu e ființă, încă îl pot descrie…e ca un prim surâs al bebelușului, ca un ecou într-o pădure înstelată, ca un tremurat de păpădie…el m-a învățat despre inocența copilăriei, despre suflet…ciudat! Un copil cu aceeași denumire a unei afecțiuni îți readuce copilăria…el e Peter Pan!

În ciuda fricilor mele, în ciuda agitației oamenilor, a chipurilor cunoscute, a vulgarității, a pericolului, a deznădejdii, totuși a creat un paradis- unul al cărui cer avea culorile infernului pictate, dar tot un paradis.

El e salvarea noastră! Nume: Peter Pan, Vârsta: 5500 de zile. Profesie: Creator de vise…

Dacă tu, un copil ce te crezi mare, vezi pe cer o stea…mai privește o dată! S-ar putea să fie o nouă șansă…e rece și liniște acolo unde te afli, nici un zâmbet, nicio floare…ce s-a întâmplat cu trandafirii?

Copilăria nu e drăgușă, e o artă, iar arta nu e făcută pentru a fi drăguță, ci pentru ca tu să simți ceva…păcat! Ambele sunt fragile, ca aripile unui fluture…dacă îl lași liber, zboară liniștit, dacă îl prinzi, i-ai curmat zborul…cu cât îl vei strânge mai tare, cu atât aripile vor înceta să mai zboare…copiii de azi înțeleg acest lucru, dar aleg varianta ignorării. Ignoranța blochează copiii în cele 5110 zile…Nu-i certați, nu-i forțați, nu țipați la ei, doar întrebați-i:„ Ce s-a întâmplat cu fluturii?!”…